Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică. Iași: Institutul European, 2020, ediție îngrijită de Cristina Bleorțu. 222 de pagini. ISBN 978-60-62-402808.

Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pages of exegesis and biographical reconstructio. Iași: Institutul European, 2020, edited by Cristina Bleorțu. 222 pages. ISBN 978-60-62-402808.

Apărut la doi ani după Lingüística coseriana, lingüística histórica, tradiciones discursivas (ed. Cristina Bleorțu și David Paul Gerards, Velvuert 2018), volumul de față are o miză similară: să adune la un loc studiile cu tematică coșeriană, pe care distinsul profesor Johannes Kabatek de la Universitatea din Zürich le-a scris în ultimii ani. Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică, ediție îngrijită de Cristina Bleorțu¹, cuprinde zece texte, diferite ca tradiție discursivă, toate având ca punct de plecare sau ca fundal intertextual teoria lingvistică a lui Eugeniu Coșeriu și personalitatea sa. În privința varietății textuale, cele mai multe sunt exegetice, după care urmează o dezvoltare a unui manuscris coșerian, un manifest lingvistic, două interviuri și un dialog.

Așadar, în „Eugeniu Coseriu: Memorie, logică și putere de muncă”, autorul aduce în actualitate personalitatea debordantă a Profesorului său, pe care o circumscrie prin trei particularități de excepție, anunțate deja în titlu. Evocarea este cu atât mai autentică cu cât Johannes Kabatek a colaborat timp de 18 ani cu Maestrul său, ceea ce îl legitimează întru totul să se pronunțe asupra „specificului” coșerian. Având privilegiul de a se fi format sub ochii vigilenți ai lui Coșeriu, discipolul mărturisește că a descoperit „dimensiunile acelei minți” de excepție din primele momente ale colaborării lor. În felul acesta, el și-a dat seama că alături de Coșeriu avea să învețe „mult mai mult decât cu oricare alt profesor”, ceea ce avea să se confirme de-a lungul anilor care au urmat. În acest context, prima virtute pe care o remarcă este memoria infailibilă a lui Coșeriu. Nu era vorba deloc de „o simplă memorie fotografică” care ar înmagazina orice informație ce îi iese în cale, precizează exegetul. Dimpotrivă, memoria lui Coșeriu era „foarte selectivă, alegându-și obiectele după criterii din ce în ce mai rafinate”, nefiind vorba de „cunoscutul joc intelectual al celor care impresionează sau încearcă să impresioneze cu cele patru citate pe care le știu”, ci de „exersarea unui patrimoniu cultural care părea că nu cunoaște limite”. Pe cale de consecință, exegetul rememorează:

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 350 -

Îmi aduc aminte cum era capabil să recite pasaje întregi din literatura universală în limbile lor originale. Nu am numărat limbile, dar erau, în afară de cele romanice, cele slave, germanice, japoneza, latina, greaca veche și modernă; și, bănuiesc că mai erau și altele. Cea mai mare parte a memoriei lui Coșeriu trebuiau să o ocupe textele în mai multe limbi, și din multe limbi chiar și sistemele și normele lor. Îi plăcea să le vorbească și știu că se bucura când mergeam prin facultate vorbind fie în spaniolă, fie în germană, iar el se oprea pe hol să schimbe o vorbă în rusă, să facă vreun comentariu în suedeză sau să converseze în croată cu chelnerul de la restaurantul unde obișnuiam să luăm prânzul. Coșeriu recita poezie cehă, suedeză, greacă, croată, catalană, precum și engleză; fără a o mai menționa pe cea germană, franceză, spaniolă, română între multe altele, precum și povești întregi și uneori chiar pasaje destul de lungi din romane. (p. 16)

Însă memoria lui Coșeriu nu „stoca” doar texte receptate și limbi învățate de la alții, continuă J. Kabatek, ci și propria sa operă care s-a tot acumulat de la sfârșitul anilor 50 până cu câteva luni înainte de moarte:

Și dacă spun «se acumula» este pentru a evidenția un factor esențial al operei lui Coșeriu, factor accentuat de el însuși mereu, mai ales în contrast cu lingvistica nordamericană a lui Chomsky, care și-a schimbat orientarea de nenumărate ori de-a lungul anilor. Coșeriu, în schimb, tot ceea ce a făcut de la bun început, a corespuns unei viziuni unitare și coerente asupra limbajului uman, a limbilor și a textelor care, împreună, formau planul unui mare edificiu schițat deja în primele sale lucrări și completat de-a lungul întregii sale vieți. (p. 16-17)

La această primă virtute de a reține tot ce citise vreodată, se adaugă cea de-a doua: „o capacitate enormă de abstractizare a unei dialectici aproape medievale, combinate, în procesul de realizare și prezentare, cu cunoștințe profunde ale principiilor retorice, învățate în trecutul său românesc. O retorică mereu în serviciul unei prezentări clare a gândirii”. Exegetul subliniază faptul că întregul edificiu al teoriei coșeriene a limbajului reprezintă „o logică de îndelungată tradiție, aristotelică la bază”, dar îmbogățită cu idei adoptate de la Leibniz, Hegel, Wilhelm von Humboldt și de la maeștrii săi italieni, din anii de studii la Roma și Milano:

Logică cu principii destul de simple, dar extrem de complexe când sunt aplicate cu toate consecințele lor, precum ideea aristotelică a finalității comportamentului uman în fața cauzalității proceselor naturii, idee reîntâlnită în energeia lui Humboldt; sau conceptul de istoricitate a limbajului, adoptat de la Hegel. Logica este elementul fundamental al distincțiilor din primii ani, bazați în principal pe o amplă critică a lui Saussure. (p. 19)

Or, această particularitate, precizează J. Kabatek, ne întâmpină deopotrivă în cursurile universitare ale lui E. Coșeriu, în studiile și conferințele lui, care toate deopotrivă se caracterizează printr-o structură clară și ordonată. Exegetul afirmă că rara combinație a primelor

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 351 -

două daruri — memoria infailibilă și capacitatea de combinare logică — ar fi putut fi suficiente pentru o viață comodă, întrucât, cu puțin efort, cel care dispune de astfel de virtuți, este în stare să obțină mult, de exemplu, în domeniul afacerilor sau al politicii. Specificul marelui impact coșerian în lumea științei culturii derivă însă din a treia însușire: neobosita sa putere de muncă:

Exista ceva aproape suprauman în felul său de a lucra continuu, fără să facă vreo pauză. Nu era vorba de o căutare faustiană a ceva nemaiîntâlnit, ci mai curând de faptul de a îndeplini o misiune, de a finaliza construcţia unui edificiu teoretic, de a duce la bun sfârşit un proiect cu deplina conştiinţă a importanţei acestei misiuni. Ca şi Hegel, Coșeriu considera munca, alături de limbaj, una din dimensiunile fundamentale ale fiinţei umane: munca, în calitate de dimensiune a fiinţei biologice, iar limbajul ca dimensiune a fiinţei gânditoare. (p. 18)

J. Kabatek rememorează faptul că înainte de a publica volumul de interviuri (J. Kabatek, A. Murguía, Die Sachen sagen wie sie sind. Eugenio Coseriu im Gespräch, Tubingen, 1997), în timp ce revizuiau ultima corectură, Coșeriu continua să le trimită observații de detaliu şi să găsească mici erate, ceea ce demonstrează faptul că el căuta cu ardoare formularea definitivă și expresia cea mai adecvată:

Cei care am lucrat cu el sau am scris sub dictarea sa, cunoaştem foarte bine această căutare a cuvântului potrivit, în acest sens, Coșeriu fiind aproape ca un poet. De altfel, Tomas Mann afirma despre scriitori că ei sunt oamenii pentru care faptul de a scrie implică un efort mult mai mare decât pentru ceilalţi. (...) Lui Coșeriu îi plăcea să aibă în preajmă un vorbitor nativ atunci când scria în germană, în franceză sau în alte limbi, ceea ce nu era altceva decât o modalitate de a avea alături, ca într-un fel de oglindă (sau ca pe un fel de ecou) un vorbitor nativ al acelei limbi. Oricum, cel care avea iniţiativa în toate era tot el, deoarece cunoștea cele mai subtile nuanțe ale oricărui cuvânt. Profesorul dicta şi, în acelaşi timp, el vedea textele, adică le avea intacte în memoria sa. După mai multe pagini de scris îşi amintea de o sintagmă deja folosită, pe care o dictase cu câteva ore înainte, dar pe care cel care transcria o uitase cu desăvârşire. (p. 17)

Discipolii lui Coșeriu și-au dat seama că a avea totul în memorie înainte de a scrie reprezintă într-adevăr o modalitate ideală de lucru. Nu întâmplător, ei recunosc că au învăţat de la Maestru nu doar anumite metode de cercetare ce ţin de lingvistică sau de filologie, ci mult mai mult: forme și modalităţi de lucru, valabile în orice situație. Or, J. Kabatek consideră că ceea ce a făcut din Eugeniu Coșeriu ceva atât de unic, a fost tocmai îmbinarea rarisimă a acestor trei componente:

Nu-i exclus să existe persoane cu o memorie asemănătoare cu cea a lui Coșeriu sau persoane capabile să gândească la fel ca el sau chiar cu o capacitate de muncă similară. Însă e destul de rar să întâlneşti pe cineva care să prezinte toate aceste trei virtuți simultan. Tocmai asta a făcut, după părerea mea, din Eugeniu Coșeriu ceva special, ceva extraordinar, cu un mare impact în domeniul ştiinţei. Acest lucru i-a

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 352 -

marcat şi pe discipolii lui care formează mai multe generaţii şi care sunt răspândiţi pe la multe universităţi din lume. (p. 18)

Virtuțile remarcate de J. Kabatek constituie un model pentru urmași, testamentul nescris pe care E. Coșeriu l-a lăsat elevilor săi. Conștient de acest lucru, profesorul de la Zürich recunoaște: „Noi, discipolii, avem obligația continuității în cele trei aspecte: păstrându-i vie memoria, aplicând logica lui și încercând să preluăm din puterea sa de muncă, așa cum el ne-a învățat.” (p. 26)

Al doilea text — „Eugeniu Coseriu în Montevideo: reconstrucția unei epoci” — prezintă perioada de început a activității științifice și didactice a lui E. Coșeriu (anii 1951-1963), care cronologic se situează în continuitatea epocii sale de formare în Italia (anii 1941-1950). După ce în țara lui Dante studiase la cele mai prestigioase universități și făcuse două doctorate², în 1951 ajunge la Montevideo unde se va manifesta întâi de toate ca lingvist, în deplinul sens al cuvântului. Pornind de la mărturiile lui Coșeriu în acest sens, dar și ale altora, de la corespondența sa, dar și de la activitatea desfășurată și studiile pe care le-a publicat în această perioadă, Johannes Kabatek reconstruiește cu brio etapa de la Montevideo. În acest sens, el consideră că este vorba de perioada „cea mai productivă și mai prodigioasă din biografia intelectuală a lui Coșeriu”, deoarece acolo va dezvolta edificiul concepției sale și va elabora cele mai însemnate opere ale sale. (p. 27)

În plus, „Coșeriu este pe deplin conștient că are o misiune în lume” și că această misiune va fi „o contribuție importantă în domeniul științelor umaniste”, demonstrând-o prin „impresionanta sa inteligență și prin muncă neîncetată”. Cert este că la Montevideo, Coșeriu își organizează edificiul său teoretic, ceea ce astăzi se numește lingvistică integrală. În concluzie, deceniul din Uruguay a fost un deceniu de maximă creativitate, constituind, într-un fel, apogeul tuturor posibilităților lui Coșeriu, întrucât a publicat studii extrem de importante³, care l-au

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 353 -

impus imediat în avangarda lingvisticii internaționale și a trasat propria sa concepție asupra limbajului pe care o va continua, o va dezvolta și amplifica în etapa sa germană.

În „Determinare și cadru: după 60 de ani”, unul dintre studiile cele mai importante din prodigioasa perioadă de la Montevideo, Kabatek stabilește „locul” ce îi revine în interiorul teoriei coșeriene a limbajului, urmărind impactul pe care l-a avut în domeniul lingvisticii. Cu toate că nu a cunoscut succesul pe care l-au avut Sistema, norma y habla sau Sincronía, diacronía e historia — care au intrat imediat în canonul lingvisticii internaționale — , și acest studiu „a contribuit la faima mondială a lui Coseriu”, întrucât, ca și celelalte texte ale sale din epocă (și asemenea operei coșeriene în ansamblu), impunea respect, datorită argumentării sale clare și convingătoare, care era însoțită de o mare cantitate de înțelepciune și cunoștințe lingvistice.” (p. 75) Fiind un studiu „extrem de dens”, ideile expuse au fost de o noutate absolută, iar terminologia destul de complexă, întrucât, pentru prima dată, Coșeriu definea cele trei niveluri ale limbajului și disciplinele aferente: o lingvistică a vorbirii în general, o lingvistică a limbilor particulare și o lingvistică a textului. Pe de altă parte, adaugă Johannes Kabatek, „Determinare și cadru” demonstrează maturizarea concepției lui Coșeriu în decursul anilor 50: el „nu se mai limitează la critica și amplificarea concepției structuraliste”, ci își configurează ceea ce mai târziu se va numi „lingvistica integrală”: o lingvistică a cărei primă sarcină consta în a-și configura propria identitate prin stabilirea în prealabil a câtorva distincții fundamentale, în vederea circumscrierii, în cadrul acestui edificiu, a locului ce îi revine fiecărei probleme lingvistice particulare. De altfel, mult mai târziu, Coșeriu va recunoaște că distincția între cele trei niveluri de organizare a limbajului: nivelul universal al vorbirii în general, nivelul istoric al limbilor și nivelul individual al textului, sub cele trei aspecte: al activității, al competenței și al produsului — reprezintă cea mai importantă contribuție a lui în domeniul lingvisticii internaționale. Văzut în acest context și în ansamblul operei coșeriene, studiul se caracterizează prin două aspecte importante: pe de o parte, constituie cea mai densă expunere a teoriei sale în epoca de la Montevideo și, pe de alta, sugerează nucleul unei gândiri mult mai complexe și mai elaborate. Nu întâmplător, autorul concluzionează:

Determinare și cadru nu este doar o operă clasică, ci continuă să fie un text care provoacă, un text care face propuneri totalmente actuale. Principiul său al primatului vorbirii este absolut valabil și astăzi.

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 354 -

Categorizarea ierarhico-lineară a posibilităților de determinare nominală continuă să fie coerentă și clară, iar categorizarea detaliată a cadrelor continuă să fie mult mai adecvată decât noțiunile monolitice obișnuite în pragmatica actuală. (p. 98)

În următoarele două studii — „Tradiție și inovație: lingvistica modernă de la Saussure până în sec. al XXI-lea” și „Intuiție și empirism” — J. Kabatek demonstrează importanța lingvisticii coșeriene pe fundalul confruntării acesteia cu tendințe actuale din știința limbajului. În acest scop, autorul argumentează validitatea ideilor lui Coșeriu, arătând cu lux de amănunte avantajele lingvisticii integrale. Convingerea autorului este că noi, cei care ne considerăm coșerieni, avem datoria de a demonstra

în lucrări concrete valabilitatea și claritatea ei, nu izolându-ne, nici limitându-ne la ele, ci printr-o discuție interactivă cu alte idei și cu alte tradiții. Nu este vorba de o falsă nostalgie, nici de o atitudine de tipul «Coșeriu știa deja acest lucru și ceilalți nu sunt conștienți de asta». Această atitudine arogantă, încă prezentă în unele locuri, duce doar la izolare. Ar trebui să ne gândim la cele mai bune instrumente de dezvoltare disponibile și la utilitatea, alături de acestea, a celor pe care ni le-a dat Coșeriu. (p. 98)

Astfel, Kabatek consideră că „o nouă cotitură lingvistică nu ar fi de prisos în științele umaniste, că lingvistica sec. al XXI-lea, în loc să se subordoneze științelor naturii și principiilor teoretice și metodologice din acest domeniu, ar trebui să se definească pornind de la propriul ei obiect de studiu. Doar dacă ne asumăm acest demers preliminar, cu toate consecințele pe care le implică, consideră autorul, putem contribui la dezvoltarea științei în general, mult mai mult decât s-ar face prin imitarea unor discursuri care se îndepărtează de esența limbajului. Caracterizând lingvistica actuală prin două principii negative — principiul transversalității discursive și principiul excluderii⁴ — Kabatek le opune alte trei principii pozitive, inspirate din teoria lui E. Coșeriu: principiul istoricităţii, principiul primatului vorbirii și principiul tradiționalităţii discursive. Problematica transversalităţii discursive, deși face parte din principiile noastre de gândire, implică pericolul unei priviri derivate, preluate „parcă din altă constelaţie asupra lucrurilor”, o privire neadecvată pentru fenomenele limbajului: „obiectele științelor umaniste nu sunt identice cu obiectele științelor naturale, și atunci ideea unei științe unitare, cu metode comparabile, este o eroare.” (p. 104)

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 355 -

Pentru a-l depăşi pe Saussure, Coşeriu merge mai departe: el reintroduce viziunea istorică în lingvistică, cea cu care ajungem la principiul istoricităţii. Noi, fiinţele umane, și Hegel ştia bine acest lucru, suntem fiinţe istorice prin definiţie. Iar istoria pe care ne-o asumăm reprezintă o istorie împărtăşită cu alţii, ceea ce ne permite să ne recunoaştem unii în ceilalți. În acest context, exegetul precizează că lingvistica integrală nu este un termen exclusivist și nu servește doar pentru a defini teoria coșeriană a limbajului, ci se configurează ca un amplu proiect de cercetare, ca un program care organizează și ordonează munca fiecăruia în edificiul de ansamblu al teoriei limbajului:

Termenul de «lingvistică integrală» nu se referă la un proces de excludere strategică: nu are ca obiectiv să postuleze drept absolută o opinie personală și parțială, ci derivă dintr-un etos profund care este exprimat în lema «ta onta os legein», a spune lucrurile așa cum sunt, o ușoară modificare a unei fraze de-a lui Platon. (...) Lingvistica integrală nu este o știință ce ar putea să integreze întreaga lingvistică; în schimb, ea este un fundament solid care ne permite să stabilim locul fiecărui demers într-un edificiu comun, universal. Coșeriu doar proiectează acest edificiu universal, îl trasează în linii mari, dar nu îl umple: el îl pune la dispoziția noastră, a tuturor. (p. 113)

J. Kabatek insistă asupra faptului că lingvistica integrală nu este o dogmă și nici o limitare, ci o invitaţie generoasă la un demers plenar de a descoperi lumea fenomenelor în toată amplitudinea lor: „toate dimensiunile posibile ale limbajului uman, ale limbilor şi ale textelor”. Mai presus de toate, „lingvistica integrală nu se schimbă atunci când maestrul decide că ceea ce a formulat până la o anumită dată nu mai este valabil”, iar toţi adepţii trebuie să-l urmeze: lingvistica integrală oferă un cadru general şi esenţial al unor principii de bază care îşi au rădăcinile într-o linie istorică milenară, cu bază aristotelică, modernizată în viziunea lui Humboldt şi îmbogăţită de toată gândirea idealismului german, de la Herder până la Humboldt, trecând prin Hamann, Schelling, Schleiermacher şi Hegel. Este o lingvistică cu o profundă bază istorică, care îşi asumă „istoria lingvisticii şi a filozofiei limbajului; ea nu reinventează roata, dar nici nu neagă bibliografia mai veche de zece ani.” (p. 114)

Prin intermediul celor cinci principii — două principii „problematice”, care cer atenţia noastră pentru că presupun anumite pericole, şi trei principiii „pozitive”, care trebuie să orienteze munca noastră —, pe care le prezintă și le comentează, J. Kabatek postulează sarcina ce le revine elevilor lui E. Coșeriu de pe toate meridianele:

dacă lingvistica anilor următori va fi capabilă să acorde atenţie celor două principii dăunătoare, dezmembrându-le şi criticându-le unde este necesar, şi în acelaşi timp va fi capabilă să aplice într-un mod util cele trei principii pozitive, eu privesc plin de speranţă ceea ce va urma. Şi cred că, în România, cu

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 356 -

tradiţia coşeriană nepierdută, ba încă foarte activă, ne aflăm pe un teren roditor pentru a contribui la această misiune. (p. 128-129)

În „Intuiție și empirism” exegetul se confruntă cu teze ale empirismului, ca tendință a lingvisticii actuale, subliniind că acesta nu se referă la „esența limbajului uman, nici la structuri lingvistice concrete, nici la relația dintre limbaj și lume”. Și totuși, nu avem legitimitatea să-l respingem, dimporivă, trebuie să-i valorizăm posibilitățile și limitele sale. Doar după aceea vom putea afirma că „ideea unei lingvistici bazate pe empirism pur”, se dovedește a fi, în definitiv, o iluzie. „Dacă ne uităm îndeaproape la ceea ce se face în așa-zisele studii empirice și obiective, vedem că acestea presupun idei preconcepute și concepții intuitive care nu pornesc de la obiectul nostru de studiu”. Ca argument irefutabil, J. Kabatek aduce în discuție din nou afirmațiile lui E. Coșeriu, conform cărora „științele culturii sunt în mod fundamental diferite de științele naturii, întrucât în științele culturii, noi înșine suntem creatorii obiectului de cercetare, în timp ce obiectele științelor naturii sunt obiecte externe, străine nouă care pot fi observabile doar din exterior.” (p. 136) Asta pentru că noi, ca ființe umane, avem o idee despre ce este limbajul, despre ce este o limbă, un dialect, inclusiv avem idei intuitive cu privire la fenomene mai specifice, cum ar fi silaba, fraza sau fonemul. Pe când, în științele naturii, unica formă de a ajunge la cunoașterea lucrurilor este prin ipoteză, observație și experiment. Firește, cu aceasta, Coșeriu nu vrea să spună că în științele culturii obiectivitatea nu contează, că cunoașterea intuitivă ar fi suficientă și științific adecvată. De fapt, Coșeriu face referire la distincția hegeliană între ceea ce este cunoscut și ceea ce este recunoscut, das Bekannte und das Erkannte, afirmând că o limbă ne este cunoscută și nu avem nevoie de ipoteze arbitrare pentru a o descrie, întrucât noi știm deja intuitiv unde trebuie să ne situăm. (p. 137)

Coșeriu îl critică pe Chomsky atunci când acesta este de părere, mergând pe ideea lui Popper, că trebuie să plecăm de la o ipoteză puternic „inventată” și să demonstrăm până la ce punct obiectul studiat corespunde sau nu acesteia. Coșeriu i se opune ideii de ipoteză inventată, cum ar fi „să ne imaginăm că limbajul este într-un fel sau în altul”, afirmând: De ce să ne imaginăm ceva dacă noi știm deja despre ce vorbim? De ce, în loc să ne imaginăm ceva, să nu demonstrăm că ceea ce cunoaștem deja intuitiv se prezintă așa în mod obiectiv? Și atunci, acest „a spune lucrurile așa cum sunt” reprezintă, în terminologia lui Leibniz, trecerea de la cognitio clara confuza, adică cunoaștere sigură, dar intuitivă și nejustificată, la cognitio clara distincta, adică cunoaștere intersubiectivă care se poate demonstra, obiectiva și justifica.

Or, rădăcinile acestei concepții asupra limbajului se află la Aristotel, Hegel și Humboldt. În loc de teoretică, poate ar trebui să o numim „filosofică”, afirmă Kabatek, deoarece este vorba

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 357 -

de o teorie a limbajului, „bazată pe concepții filosofice fundamentale și pe o tradiție occidentală care a dat continuitate unei serii de idei, rafinându-le și adaptându-le, cu convingerea unei enorme stabilități și a unei transistoricități, în cadrul căreia Aristotel este la fel de actual ca și lingviștii contemporani, întrucât obiectul de studiu, în esență, era același atât pentru Aristotel, cât și pentru noi, lingviști ai sec. al XXI-lea”. Prin urmare, trebuie luate în serios considerațiile lui Aristotel și ale lui Humboldt cu privire la limbaj. În acest sens, în științele umaniste nu există idei învechite, ci doar abordări care se schimbă. Respectând tradiția, „colecția de lucruri realizate a crescut atât de mult în ultimele secole, încât astăzi fiecărei inovații îi corespund din ce în ce mai mulți precursori” din îndelungata tradiție a științei limbajului. (p. 138).

O dezvoltare splendidă a unui manuscris coșerian este textul — „João de Barros și Antonio de Nebrija (plecând de la notițele lui Eugeniu Coșeriu)”. Revendicându-se de la ideile lui Coșeriu, exegetul urmărește filiația dintre Gramática castellana a lui Nebrija (1492) și Gramática da língua portuguesa a lui João de Barros (1540), precizând faptul că ideea acestei comparaţii i-o datorează lui Eugeniu Coșeriu, „care nu doar că a avut intenţia de a scrie o lucrare pe această temă, ci, în plus, a stabilit deja o concordanţă exhaustivă de comparare a unor pasaje din ambele lucrări.” (p. 170). Kabatek menționează că textul lui Coseriu a rămas, ca și multe alte opere coșeriene, sub formă de manuscris, în Arhiva Coseriu din Tübingen. El și-a dorit demult să-l completeze și să-l publice, mai întâi în colaborare cu Coșeriu, atunci când Maestrul era în viață, apoi, după moartea lui, ca operă postumă.

João de Barros e considerat în istoriografia lingvistică drept unul dintre marii umaniști și fondatori ai gramaticii portugheze din sec. al XVI-lea, gândirea sa fiind prezentată ca fiind originală, bazată pe tradiţia greco-latină, cea medievală și cea renascentistă. Avându-i ca precursori pe Antonio de Nebrija și maeștrii săi italieni, el se situează alături de Fernão de Oliveira (a cărui gramatică nu o menționează), la începuturile tradiţiei gramaticale portugheze. A-i face dreptate lui João de Barros înseamnă, în același timp, a-i face dreptate autorului primei gramatici portugheze, Fernão de Oliveira, care faţă de Barros și în ciuda faimei mult mai mari a acestuia din urmă, apare ca un autor extrem de original și inovator și care ar merita să fie recunoscut în istoriografia lingvistică internațională.

Alte două texte conținute în volum sunt „Interviu cu Olaf Blixen despre E. Coșeriu și activitatea acestuia în Montevideo” și Interviu cu Johannes Kabatek: „Voi continua să mă ocup de moștenirea lui Coșeriu”. Primul se referă la perioada uruguayană a biografiei intelectuale a lui Coșeriu. Intervievatul, antropolog prin formație, a făcut parte din Cercul de lingvistică de la Montevideo, întemeiat de Coșeriu, fiind membru activ al acestuia. El evocă anii de glorie ai

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 358 -

Cercului, dar și personalitatea mentorului său, precum și curentul de idei care s-a format atunci în jurul lui Coșeriu.

În al doilea interviu „Voi continua să mă ocup de moștenirea lui Coșeriu”, realizat de Cristina Bleorțu, protagonistul relatează despre ce a învățat de la Maestrul său în cei 18 ani de colaborare intensă:

Cândva am zic că E. Coșeriu m-a învățat o formă de gândire. Am avut norocul enorm de a-l întâlni la începutul formării mele (...); el m-a descoperit, m-a recunoscut și m-a ajutat cu o generozitate de nedescris. Gândirea sa mă însoțește chiar și dincolo de moartea lui. Dacă știu ceva este pentru că am învățat cu el o viziune sistematică și clară asupra lucrurilor (fără a avea orizontul enciclopedic și unic, nici capacitatea de muncă neobosită pe care el le avea). (p. 191)

Referitor la ce a „moștenit” el concret de la Coșeriu, la fel ca și alți discipoli din cadrul Școlii de la Tübingen, Johannes Kabatek mărturisește:

Este vorba de ceva ce purtăm în noi, ca un model. Nu este o venerare sau o religie. Ar însemna să îl înțelegem greșit. Este transmiterea unei științe, a unei forme deschise de a vedea lucrurile, așa cum un cântăreț învață de la un maestru o formă particulară de a cânta, care îi servește ca fundament și ancoră pentru toată viața lui. (p. 65)

Splendidul dialog „Alteritate, toleranță și masochism (Dialog cu un elev despre etica și politica lingvistică)” reprezintă, de fapt, convorbirea lui E. Coșeriu cu J. Kabatek, fiind un fragment din volumul de interviuri Die Sache sagen wie sie sind... La întrebarea discipolului „Cum se manifestă alteritatea în politica lingvistică şi în etica vorbirii?”, Profesorul răspunde:

La nivel istoric, alteritatea uneşte şi „încheagă” anumite comunităţi de vorbitori şi, în acelaşi timp, opune aceste comunităţi altor comunităţi în cadrul aceleiaşi limbi istorice, ajungând până la „închegarea” unei comunităţi „de aceeaşi limbă”, aşa încât, într-o limbă istorică, alteritatea pozitivă se prezintă ca o serie de sfere concentrice de alteritate până la sfera majoră corespunzătoare limbii istorice, care se opune altor limbi istorice: e ceea ce spunem în lingvistică atunci când afirmăm, de exemplu, că un „grai” se include într-un dialect, care cuprinde mai multe graiuri, şi că un „dialect” se include într-o „limbă”, care se opune altor limbi, sau când încercăm să delimităm limbile pe baza conştiinţei explicite a vorbitorilor (ceea ce adesea e insuficient, deoarece conştiinţa lingvistică explicită a vorbitorilor poate fi, din diferite motive, nesigură sau poate fi alterată prin manipulare externă). (p. 196-197)

Referitor la vorbitorii comuni din Republica Moldova, „lipsiţi de experienţă sau, mai ales, buimăciţi de o propagandă sistematică împotriva unităţii limbii istorice pe care o vorbesc, pot să nu-şi mai dea seama de identitatea reală a acesteia. Ca simpli vorbitori au, în realitate, intuiţia unităţii limbii pe care o înţeleg şi o vorbesc, însă ca lingvişti naivi neagă certitudinea propriei

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 359 -

lor intuiţii. (...) Această autonegare pseudoştiinţifică există şi poate ajunge până la aberaţia pe care eu aş numi-o „masochism lingvistic”: este vorba de atitudinea celor care acceptă fără rezistenţă, ba chiar cu absurdă satisfacţie, înjosirea şi umilirea propriei lor fiinţe istorice, ajungând uneori să considere ca pe o binefacere pentru poporul lor imperialismul şi colonialismul cultural şi lingvistic al altora. (p.198)

În „Slow linguistics — un manifest”⁵ , pornind de la statutul special al limbajului uman și studiul acestuia în cadrul disciplinelor științifice, Johannes Kabatek postulează 10 teze referitoare la lingvistică și la lingviști. Deși la prima vedere, par a fi lucruri cunoscute, lingvistul de la Zürich are meritul de a le aduna la un loc, de a le sistematiza și a le problematiza în întreaga lor complexitate. Iată câteva dintre aceste teze:

Lingvistica (...) este marcată în prezent de un etos de „mai rapid, mai mare, mai departe” și „publică sau dispari”; lingviștii, ca și alți oameni de știință, au nevoie de timp pentru a produce idei noi. Au nevoie de spații deschise, concentrare și libertate pentru dezvoltarea critică și deschisă a gândurilor lor; Limbajul uman poate fi abordat ca orice alt obiect de studiu științific. Noi putem să formulăm ipoteze, să le testăm și putem discuta rezultatele noastre. Cu toate acestea, limbajul uman este și o facultate umană, iar limbile în sine nu numai că au fost create de oameni, ci sunt recreate în mod continuu de către vorbitori și de către cei care le învață». (p. 163-164)

Johannes Kabatek insistă că perioada de pregătire în domeniul lingvisticii, perioada de acumulare a cunoștințelor, de învățare a unei limbi etc. necesită un timp mai îndelungat, ceea ce „atrage după sine o serie de consecințe pentru organizarea cercetării”. În concluzie, „timpul necesar pentru învățarea unei limbi, pentru transcrierea unui manuscris sau pentru a deveni parte a unei comunități, ar trebui să fie ancorate în programele de învățământ, în proiecte și, mai pe larg, în educație.” (p. 167) Prin urmare, acest manifest „urmărește să apere necesitatea acceptării unei abordări mai lente a lingvisticii, a sprijinirii proiectelor unde trebuie inclusă pregătirea pe termen lung, nevoia de a acorda timp cercetătorilor tineri (și celor mai în vârstă), de a avea încredere în scopurile realizărilor lingvistice fără a cere întotdeauna rezultate rapide. Este o propunere care va duce, în cele din urmă, la o cantitate mai scăzută, dar poate la o calitate mai ridicată.” (p. 167-168). În dezbaterea acestor aspecte, J. Kabatek îi provoacă să participe și pe studenții săi.

În concluzie, parcurgând textele din volumul Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică de Johannes Kabatek, se poate constata că cele două aspecte care structurează conținutul — relația umană și relația științifică — merg în paralel, interferând de

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 360 -

multe ori în demersul hermeneutic al autorului. De altfel, cu privire la propriile sale scrieri, J. Kabatek mărturisește că „acestea reflectă un dialog continuu cu Profesorul meu Eugeniu Coșeriu, un dialog care a marcat o mare parte din activitatea mea academică.” (p. 9) Referindu-se la partea umană și la cea profesională în care a interacționat cu mentorul său, profesorul de la Zürich recunoaște:

Nu am încetat niciodată să fiu discipol, nu a încetat niciodată să fie Maestrul meu, dar de fiecare dată exista tot mai multă încredere și prietenie. Până când a încetat să mai fie printre noi și atunci am început să vorbesc cu el în absența lui: cu lucrările sale, cu învățătura sa, dezvoltând idei și aducându-mi aminte de el, vorbind cu persoane care îl cunoscuseră cu mult înaintea mea, cum ar fi acel antropolog Olaf Blixen, care reconstituie perioada fertilă de la Montevideo. (p. 10).

El precizează totodată că aceste pagini de exegeză și reconstrucție biografică depun mărturie despre respectul său „pentru limbajul uman, pentru limbi și texte și pentru lingvistul Coșeriu” care, ca nimeni altul dintre cei pe care i-a cunoscut vreodată, a fost în stare să clarifice în mod coerent esențialul celor trei dimensiuni. Or, toate acestea contribuie și mai mult la succesul volumului, la cunoașterea personalității lui Eugeniu Coșeriu și a operei sale, precum și la continuitatea și perpetuarea acesteia în opera ilustrului său discipol, Johannes Kabatek.

Eugenia Bojoga, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

eugenia.bojoga@gmail.com

Recenzie: Kabatek, Johannes: Eugeniu Coșeriu. Pagini de exegeză și de reconstrucție biografică - 361 -